Iubirea si ratiunea – frati sau dusmani?

Stateam si ma gandeam: avem creier, avem deci neuroni, adica procesori de informatii, dar nu-i prea folosim. Ne grabim sa tragem concluzii: prima afirmatie auzita si o credem, prima experinta traita si devine sistem de referinta pentru comportamentul nostru pe care dorim sa-l impunem si semenilor nostri cu care intram in contact, prima emotie si o transformam in sentiment, prima reusita si devine orgoliu, prima nereusita si devine esec, depresie. De ce toate aceste efecte? Pentru ca nu rationam. Pentru ca nu facem analize, iar acolo unde se fac, de cele mai multe ori se fac pe baza unor criterii eronate. Asa suntem noi oamenii inca. Suntem fiinte capabile sa rationam si sa exteriorizam rationamentele prin limbaj, dar nu folosim aceste calitati la potentialul lor adevarat. Prin urmare ne multumim sa ne construim viata din exagerari. Exageram opiniile, exageram emotiile si sentimentele, exageram totul. Iar exagerarea poate fi supra sau sub normalitate.

Asa se intampla si in unele domenii ale vietii precum stiinta si spiritualitatea. La un moment dat, omul a constientizat ca are suflet, ca are spirit adica afectivitate, acea dimensiune prin care se conexeaza la tot si la toate, de la semeni, la vietuitoare, la obiecte si la natura. Asa s-au nascut poeziile de iubire, poemele de dragoste fata de oameni sau de natura, cantecele de suflet. Asa s-au nascut religiile si confesiunile religioase.
La un alt moment, pe scara evolutiei sale, omul a descoperit ca are ratiune si ca poate face analize, ca poate emite judecati, ca poate cerceta si studia. Asa s-au nascut filosofiile si apoi stiintele pure: fizica, chimia, matematica, sociologia, psihologia, biologia, astronomia etc.

Dar ambele descoperiri au fost exagerate, considerandu-se ca una este mai importanta decat cealalta. Ambele descoperiri s-au imbracat in haine impodobite de orgolii imense. Si asa s-a nascut razboiul dintre religie si stiinta, dintre spiritualitate si cercetarea stiintifica, dintre iubire si ratiune. Astfel iubirea si ratiunea au devenit dusmani de moarte, desi ei apartin aceleiasi parti. De ce s-a intamplat asta? Pentru ca am exagerat si pentru ca exageram iubirea in defavoarea stiintei sau stiinta in defavoarea iubirii. Realitatea insa nu da dreptate niciunei parti. Daca ar fi fost asa, dupa cum considera spiritualistii sau rationalistii, atunci am fi fost cu totii fie strict iubitori, spiritualisti, fie strict rationalisti, oameni de stiinta. Dar nu suntem asa. Pai sa aruncam o privire in interiorul nostru. Ce vedem? Ca suntem facuti numai din ratiune sau numai din sentimente? Sau avem cate ceva din ambele? Daca raspunsul este afirmativ, atunci trebuie sa ajungem cat mai curand la urmatoarea concluzie: iubirea trebuie sa rationeze, iar ratiunea trebuie sa iubeasca. Si asta trebuie facut in mod echilibrat si nu exagerat. Care ar fi efectul? E simplu. Stiinta si religia, ratiunea si iubirea ar intelege ca sunt frati si nu dusmani. Razboiul pentru putere ar lua sfarsit. Orientul (simbolul spiritualitatii, al iubirii) s-ar infrati cu Occidentul (simbolul rationalitatii, al stiintei).

Si asa am trai fericiti pana la adanci batraneti!!!

Please follow and like us: